Concediaza-ti seful! » Job / Cariera

Prestari servicii, meseriasi si companii

Stefan Murgeanu — Thu, 08 Jul 2010 07:24:08 +0000

rugăminte: citeşte până la capăt, merită

Subiectul “meseriaşul român şi metehnele sale” este unul mult prea bine cunoscut şi mult dezbătut. Dar având în vedere că am păţit-o şi eu recent, let me tell the story .

Se făcea acum vreo două luni că am decis să facem o mică lucrare (câteva sute, maxim 1000-2000 RON) la sediul firmei şi l-am rugat pe colegul meu să caute un meseriaş.

Vine şi-mi zice “gata, am găsit, atât costă, mâine vine”. Super, zic.

A doua zi întreb “unde-i omul?”, iar colegul meu spune “nu răspunde la telefon”. Caută altul, zic eu.

Buun, ca să nu lungim povestea, menţionez că am păţit asta cu încă vreo doi “meseriaşi” (şi mă scuzaţi că de acum voi folosi ghilimelele, dar cu toată părerea de rău NU te poţi numi meseriaş doar pentru că îţi cunoşti meseria, mai trebuie să ai şi un dram de seriozitate), până ce am zis că las’ că mă ocup eu.

Bun, întreb în stânga, în dreapta, dau peste cunoştinţa unui coleg, bun “meseriaş”, care îmi spune că vine cu plăcere, dar nu poate decât în weekend, lucrarea fiind prea mică pentru a strica o zi din săptămână. Îmi zic “asta e”, îmi stric un weekend, dar măcar cu ocazia asta mai rezolvăm şi alte probleme, nu-i un capăt de lume şi împuşcăm doi iepuri.

Sâmbătă venim, facem ce avem de făcut, dar “meseriaşul” nu apare, îl sunăm şi ne spune că îşi cere mii de scuze bla-bla-bla, rămâne pe weekendul următor (vă rog să notaţi cum nevoile şi timpul clientului sunt o necunoscută inutilă pentru “meseriaşul” nostru).

Vine sâmbăta următoare, din nou îmi planific şi alte lucrări, ca să nu am senzaţia că îmi irosesc sâmbăta degeaba, se face ora 9, omul nu apare. La 9:20 îl sun, îl întreb unde e şi-mi spune candid “păi pe ploaie nu pot lucra”.

Eu rămân ca fiica vacii ce se holbează la cea mai nouă şi trendy poartă maramureşană, mă uit la soarele arzător de pe cer, îmi şterg transpiraţia, mai dau la o parte praful de pe jos şi îi spun: “domle, nu ştiu unde locuieşti, dar aici nici nu plouă, nici nu e ud pe jos şi nici măcar nori nu se văd la orizont”.

Meseriaşul o ţine pe a lui cum că pe ploaie sau dacă e ud nu poate lucra, eu îi spun că să vină liniştit, e uscat şi nu plouă, el că nu poate (deci clar că nu avea nicio intenţie să vină şi că deja şi-a programat altceva), dar până la urmă, în imensa-i conştiinciozitate profesională, îmi spune că îmi trimite pe altcineva şi îmi dă un număr de telefon.

După câteva poticneli (numărul era greşit, m-a sunat până la urmă noul “meseriaş”) reuşesc să vorbesc cu acesta din urmă. Simţeam cum speranţa tot moare şi renaşte în mine, deja mă întrebam cât o fi costând să-mi adaog la nume şi Phoenix, că bine mi-ar sta.

Bun, vorbesc cu omul, îl rog să vină cât poate de repede, să terminăm azi treaba, la care îmi spune că el merge la Ikea şi poate să vină seara sau a doua zi, adecă dumineca. Amu nu-s io omul religios şi bisericos prin excelenţă, dar parcă aş fi preferat să nu-mi petrec şi dumineca la serviciu, aşa că îl rog să vină tot sâmbătă, oricât de târziu.

Vine omul după-masa, exact la ora stabilită, iar eu rămân surprins că a apărut cu mâinile goale (mă întreb cu ce naiba are de gând să lucreze, dacă nu şi-a adus uneltele), dar cum cei de la starea civilă mi-au aprobat între timp să-mi completez nobilul nume cu apelativul Phoenix, nu mai zic nimic, îl duc direct la faţa locului, să-i arăt exact ce am nevoie.

Omul se uită, îmi spune “costă atât, pot veni marţi dimineaţa să fac, avem nevoie de materiale asta şi asta”.

Eu cu un ochi intern plângeam (că tot nu mi se rezolvă problema), cu altul râdeam (că măcar seara de sâmbăta şi dumineca toată le am libere) şi, precum Shiva, cu al treilea ochi mă uitam chiorâş.

Bun, zic. Marţi dimineaţa la ora 9 facem treaba.

Vine marţea, omul nu. La telefon nu răspunde, iar spre seară îmi răspunde altcineva (o domnişorucă) care îmi spune candidă că acesta nu este numărul “Meseriaşului” şi că, de fapt, ea nu cunoaşte niciun domn pe nume “Meseriaşul”.

Desigur, mie nu-mi plac persoanele sau filmele horror care-mi insultă inteligenţa (era numărul pe care l-am sunat sâmbătă după-masa de câteva ori şi mi-a răspuns, plus m-a sunat şi el de pe acelaşi număr), aşa că am spus mulţumesc, am închis şi pe această cale le doresc tuturor meseriaşilor care au un caracter atât de infect să crape de foame până ce vor înţelege că nu aşa funcţionează lucrurile.

Eu încep să mă întreb ce naiba se întâmplă, adecă sunt implicat în ditamai proiectele de milioane de EUR şi nu o scot la capăt cu o amărâtă de reparaţie de câteva sute de RON?!

Dar saga continuă.

Dau cu disperare pe twitter că am nevoie de un meseriaş, caut pe google şi dau de un site interesant, îi spune reparatot.ro . Fără speranţe exagerate, îi contactez şi spre surprinderea mea, omul de la capătul firului îmi spune “vă trimit azi după prânz pe cineva să vadă despre ce este vorba”.

Vine omul, se uită şi-mi spune: “mă duc să-i spun şefului ce şi cum”.

Primesc peste câteva ore pe email oferta: atât costă, atât durează (aproximativ), atunci putem începe (dacă nu plouă).

Şi s-a întâmplat exact aşa: atunci au început, atât a durat (chiar un pic mai puţin), atât a costat. Şi în plus, oamenii au fost foarte atenţi, au curăţat după ei, orice le spuneam sau le ceream, nu comentau nimic, făceau sau îmi dădeau soluţii.

Acum ghiciţi şi voi, dacă mai am nevoie de cineva pentru mici lucrări sau diverse reparaţii, voi apela la vreun “meseriaş” sau la cei de la reparatot.ro ?

sursa foto

Scade somajul?

Stefan Murgeanu — Tue, 06 Jul 2010 10:12:53 +0000

Ministrul muncii afirmă că în iunie a scăzut din nou şomajul, pentru a treia lună consecutiv, fără a da însă cifre exacte. Şi eu am senzaţia că mai scade şomajul, cel puţin în lunile de vară, când sunt multe “joburi” sezoniere (în special în agricultură, construcţii şi în străinătate), dar, înainte de a mă bucura, parcă aş vrea să văd şi cifrele publicate de ANOFM.

Later edit: se pare că şomajul într-adevăr scade, dar citeşte pe blogul lui Cristian Orgonaş de ce asta nu contează.

Romanii – profesionistii vaicarelii

Stefan Murgeanu — Fri, 02 Jul 2010 09:12:05 +0000

Am lăsat un lung şi suculent comentariu la acest post scris de Mihai Pintilie (despre tipologia candidatului care nu se autoevaluează suficient) şi mă pune drakul să dau peste acest post scris de Arhi (despre nişte cucoane care se plângeau de salarii în loc să servească un client), toate astea ca să încununeze zilnicele văicăreli, boceli şi plânsete de pe forumul bestjobs unde vin mulţi oameni nu să se informeze şi să înveţe (o anumită categorie cel puţin, să nu exagerăm şi să nu generalizăm, căci sunt foarte mulţi care pentru asta vin), ci să îşi revarse năduful şi frustrarea.

Ceea ce mă duce cu gândul la faptul că o bună parte a acestei naţii pur şi simplu nu poate concepe un trai fără autocompătimire şi neasumare a responsabilităţii (mereu alţii sunt de vină pentru problemele noastre).

Iar discuţiile de pe forumurile de specialitate sau chiar de pe bloguri, la anumite subiecte fierbinţi, degenerează de cele mai multe ori, iar văicăreala, în absenţa argumentelor şi a bunului simţ, este înlocuită pur şi simplu de jigniri sau chiar ameninţări.

Dar explicaţia este relativ destul de simplă, este pur şi simplu tipologia mahalagiului, o categoria socială cu numeroşi exponenţi şi bine înfiptă în România de azi.

Şi daţi-mi voie să mă folosesc din nou de un citat din Jurnalul fericirii, by Nicolae Steinhardt:

“Singura adevărată mare plăcere a mahalalei: nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci relaţia cu celălalt – de teama singurătăţii – sub întreitul ei aspect de văicăreală, clevetire şi ceartă.”

Q.E.D.

Studiu “Se adanceste prapastia dintre angajati si angajatori?”

Stefan Murgeanu — Wed, 23 Jun 2010 13:10:16 +0000

Se adanceste prapastia dintre angajati si angajatori?

Pentru angajatii multor companii, 2009 va fi amintit ca una dintre cele mai provocatoare perioade din cariera.

Stim deja faptul ca deciziile luate pe parcursul anului 2009, cum ar fi planurile de redimensionare organizationala implemetate de catre multe companii sau scaderile salariale aplicate unui numar mare de angajati din diverse domenii, au dus la o crestere a presiunii simtite de catre angajati, in acelasi timp ducand la o crestere a ratei somajului sau a presiunii resimtite de economie.

In acelasi timp se pare ca Razboiul pentru Talente nu s-a sfarsit, ci chiar s-a intensificat fata de 2008.

Employee Trends Survey este un studiu initiat de Pluri Consultants Romania cu scopul de a explora perceptia angajatilor romani referitoare la piata muncii si la actualii angajatori, dar si a modului in care perceptia acestora a fost afectata de schimbarile economice.

Acest studiu va oferi o perspectiva despre cum companiile pot obtine avantaje competitive prin intermediul angajatilor lor, investigand ce angajatii valoreaza si in ce fel loialitatea fata de angajatori a fost afectata de mediul economic in continua schimbare.

Acest studiu va:

- Determina perceptia angajatilor romani asupra pietei muncii;

- Arata cum angajatorii gestioneaza schimbarea de paradigma in relatia angajat-angajator;

- Identifica noi tendinte pe piata muncii.

Va invitam sa participati la acest studiu accesand www.pluri.ro/surveys

Va multumim!

Echipa Pluri Consultants

Nota: Participarea este gratuita, anonima, iar la finalul studiului veti putea descarca gratuit un raport accesand www.pluri.ro

—————–

preluat de aici

Of, somajul, angajarile si cifrele astea

Stefan Murgeanu — Mon, 21 Jun 2010 14:17:00 +0000

Citesc în ziarul financiar un articol cu un titlu extrem de optimist şi de bombastic: Jumătate din companii au în plan angajări pentru 2010. Şi-mi spun în sinea mea, făcând un mic calcul: wow, păi înseamnă că o să avem din nou şomaj mic şi deficit de forţă de muncă, la fel ca în 2007 şi la începutul lui 2008.

Cum? Simplu. Păi în România există câteva sute de mii de companii, dar hai să luăm doar 100-150000, care să spunem că sunt active şi viabile. Dacă jumătate din acestea angajează şi să zicem că în medie doar 3 angajaţi fiecare, deja avem de-a face cu o intenţie de angajare de 150-225000 de oameni în 2010, ceea ce înseamnă cam o treime din numărul şomerilor actuali, revenind astfel, practic, la cifrele de acum 1-2 ani.

Nu-i aşa că ce frumos sună…

Însă, vorba aia: optimişti, optimişti, dar să nu exagerăm

Tinerii, mandria tarii

Stefan Murgeanu — Mon, 21 Jun 2010 01:33:10 +0000

Precum mă ştiţi deja, sunt sătul de văicărici şi îmi pun mare nădejde în tinerii destoinici care nu aşteaptă să le pice totul din cer, ci pun mâna şi se străduiesc să obţină ei asta direct.

Încep de azi să prezint situaţii reale de oameni (nu neapărat doar tineri, dar în primul rând aceştia) care nu stau toată ziua pe forumuri şi bloguri să se plângă de soarta lor crudă şi de cât de nedreaptă este societatea cu ei, ci între două cursuri, un laborator, un seminar, un examen şi o sesiune de counter strike încearcă să îşi îmbunătăţească traiul, muncind sau implicându-se în vreun alt tip de proiect, nu neapărat un job part time.

Prima noastră poveste începe în Piaţa Sudului, într-o după-amiază toridă de vară, cu câteva zile înainte de deschiderea oficială a cinematografului din mall-ul Sun Plaza, din apropiere. Opresc aproape zilnic aici înainte de a ajunge acasă, pentru a cumpăra una alta, de obicei fructe şi legume. Ei bine, într-una din aceste zile călduroase i-am remarcat prima dată pe aceşti băieţi, care mi-au atras atenţia nu prin pancarta ciudată pe care o purtau în spate (de altfel o idee foarte interesantă de publicitate outdoor, numită moving board, dar nu este acesta obiectul acestui articol), ci prin devotamentul şi implicaţia cu care împărţeau pliantele în ciuda temperaturii care îl făcea şi pe un kenyan autentic să transpire.

Ziua următoare m-am decis să le fac câteva poze, să le pun câteva întrebări şi să scriu acest articol. Astfel am aflat că băieţii sunt studenţi (cel puţin cei doi cu care am povestit eu).

Unul este Robert Mureşan, 23 de ani, student la Marketing şi Afaceri Economice Internaţionale şi mi-a mărturisit fără menajamente că nevoia de bani l-a împins să accepte acest job part time. Cei care, în pofida unor necesităţi evidente, nu acceptă astfel de joburi, sunt cei care nu-şi acceptă situaţia, din mândrie şi obtuzitate inutile şi contraproductive, conform spuselor lui Robert (şi sincer, îi dau dreptate).

Celălalt tânăr demn de admirat cu care am stat de vorbă este Cosmin Şulcă, 21 de ani, student la poli (unde studiază chimia), care tot pentru bani făcea asta (evident, nu? ) şi care mi-a mai spus că dacă aş merge în regie aş observa că sunt destul de mulţi studenţi care încearcă să facă un ban în plus din diverse astfel de activităţi, cea mai răspândită şi mai la îndemână fiind împărţirea pliantelor.

Ei bine, atunci când spun că nu e cazul să ne tot văicărim întruna nu spun că nu am avea motive să ne plângem, ci că în loc să facem asta, ar trebui să luăm pilda acestor tineri şi să aruncăm naibii telecomenzile de la televizoare, străduindu-ne să ne valorificăm timpul într-un mod cât mai util şi productiv. That’s all I’m saying, dude!

Şi când văd aceşti oameni minunaţi cum stau în soare şi muncesc, când foarte bine ar putea sta în această vreme la o terasă cu colegii, sunându-şi părinţii să le mai trimită bani sau blamând societatea, sistemul, guvernul şi parlamentul că nu le oferă nimic, ei bine, când văd toate astea, ştiu că am dreptate.

Gândiţi-vă că deşi poate nu pare munca cea mai calificată sau cu foarte multă legătură cu materiile studiate în şcoală, această activitate reprezintă totuşi experienţă de muncă, experienţă de care atât de mulţi se plâng că nu o au la terminarea facultăţii.

Succes, băieţi!

PS: Robert, Cosmin, dacă vreţi să inserez hyperlink spre un CV online sau un profil de linkedin, aveţi adresa mea de email